Dana - file de roman, fire de poveste

de Dana Grecu

Pin It
Dana - file de roman, fire de poveste

Andreea Berecleanu: „Invitatele mele care scriu editoriale pentru acest site imi sunt mai mult decat cunostinte. Sunt femei asemanatoare voua, mie, femei care au sensibilitate, forta, delicatete, curaj…dragoste. Una dintre ele este Dana Grecu. Mi-a trimis textul de mai jos dupa vreo 10 zile, spunandu-mi de o mie de ori ca nu e ce trebuie. 

Asta decideti voi, cititoarele acestui site care va este întru totul dedicat. In ceea ce ma priveste, cred ca articolul Danei poate fi un inceput de roman. Cu sau fara happy-end...“

Un gard. Departe, peste el, mai multe femei  care se inghesuiau pe o banca proaspat vopsita in culorile drapelului national. Portarul - slab, nebarbierit, nemultumit si nemancat, dupa felul in care indesa lingura in borcanul cu mancare de mazare.  Imi face cu ochiul sa intru. Ma stie si ma scuteste de protocolul care m-ar fi tinut la intrarea in azi minute, zeci de minute poate. Am apucat pungile cu mancarea de la parastas si m-am grabit sa trec de un palc de vizitatori care fluturau niste halate gri, ca niste pelerine de magi obositi de drum.

Azilul. Usa de la intrare are perdea peste un ochi de geam spart de curent, cred. Agat perdeaua, fara sa vreau. Suportul de fier cade pe cimentul rece cu un zgomot ascutit. In capatul holului, se iteste caciula unui om mic, ghebos. Il aud cum incepe sa tipe, speriat: „Ai stricat! Ai stricat! Ea a stricat, doamna! Doamna asistenta, ea a stricat!”.  Las pungile din mana cu gandul sa pun perdeaua  la loc.  „Nu blocati usa! Trebuie sa intram cu o targa. Hai, un pic mai incolo, va rugam!”. Ma lipesc de perete. Targa era pentru un mort. Murise o doamna in salonul 5. 64 de ani. Cancer.

Batranetea. Se imparte, in primul salon, la 6. 6 femei  garbovite, inconjurate de icoane si rugaciuni printate si lipite de peretii varuiti acum ceva vreme, afumati, de fapt. Probabil, candva, o candela a stat aprinsa. Semintunericul se lasa taiat din cand in cand de o raza de soare care se bate sufocata cu gratiile de la ferestre. Caut sa gasesc un chip interesat de mine si pomana ce aveam s-o impart. Toate privirile dansau la mijlocul distantei dintre ochii mei si pungi. Ca un „bine c-ai venit, mama! Hai, da-ne repede mancarea si pleaca! Scurteaza-ti jocul de-a imi pasa! Noi, cu lumea noastra. Tu, cu lumea ta! Traieste-o si pentru noi!”.

Frumoasa. Impart pomana. Coliva. Lumanarile. Colacii. Strang mainile stafidite si umerii batranelor, mici ca ai unor copii. Ma intorc sa plec si mi se taie respiratia. In usa salonului, imbracata ca la intalnirea de 40 de ani de la terminarea facultatii, o doamna cu parul roscat, coafat lejer. O privire de Marlene Dietrich, niste ochi verzi, rimelati. Sprancene arcuite definitiv de un creion dermatograf maroniu. Mintea mea scana tabloul incercand zeci de explicatii care sa justifice prezenta unei asemenea fapturi, intr-un asemenea loc. Sigur, mi–am zis, e ruda bogata a vreunei nenorocite aruncate de copiii ei la azil ca sa-i ramana casa pe mana lor. „ N-aveti un pachet si pentru doamna Rita?“, se auzi glasul care ma intrebase mai devreme dupa cine venise targa… Doamna Rita? „Eu sunt Rita, duduita!“ Profitand de tacerea mea tampa si oricum mult prea lunga, femeia se aseza pe marginea patului gol, care era, se vede, al ei. „Doamne, ce frumoasa sunteti!” , bangui eu incercand sa-mi opresc o lacrima rebela care statea sa-mi sara din albul ochilor, ca sa nu mai stiu cum sa ies din situatie. „Frumoasa sunteti dvs, duduita. Pentru ca inca n-ati vazut moartea. 

Eu ma lupt sa raman frumoasa pentru ca am strigat la ingeri ca vreau sa traiesc. Am fost telefonista, am avut o casa. Un sot. Al meu a murit acum 10 ani. Am paralizat de durere. Un an. I-am promis lui Dumnezeu ca daca ma pune din nou pe picioare o sa stau pe langa oamenii care au nevoie de mine. Toata viata am fost ca argintul viu. Am inveselit lumea. Am dansat, am cantat, am alinat, am iubit. Am iubit! Am iubit cum as fi vrut eu sa fiu iubita.” Era data cu ruj si avea unghiile ingrijite si in ton cu nuanta gloss-ului. Purta un inel vechi, din argint dantelat, usor mare , la mana drapta. Verigheta o tinea la gat, prinsa la vedere. Mirosea a curat si a Vanderbildt. Cureaua care-I tinea bluza era tocita la cateva gauri, semn ca se imputinase „Da, am rugat o pe doamna directoare sa ma primeasca aici cu toate cartile de le-am avut in casa. Citesc. Recitesc. Le citesc si lor. Stiti ca le place? Le pieptan, le fac unghiile. Le dau cu crema. Le arat in oglinda sa nu uite de ele si sufletul lor…Mai e pana trecem dincolo“.  In tot timpul asta am cautat in geanta disperata ceva. Simteam sa-I las ceva: un fard, un ruj, un fond de ten. Ceva pentru suflelul ei frumos. Un zgomot de fier scrijelind cimentul m-a facut sa strang ochii. Targa. Mortul. Trecea prin fata salonului. M-am uitat la ea. Nu si-a pus mana la gura cum au facut celelalte.  A soptit: „Rares, i-am spus sa-ti transmita ca sunt bine, dragule!“

Eu. Nu sunt in stare sa scriu despre frumusete altfel. Nu acum.

 

 

Pin It

Comenteaza articolul

Articole similare

Descopera alte materiale care au legatura cu subiectul acestui articol.

Cele mai citite
Estetica Premium by Andreea Berecleanu on Facebook EsteticaPREMIUM pe
Facebook
Follow US on Google+ EsteticaPREMIUM pe
Google+
Follow Estetica Premium on Pinterest EsteticaPREMIUM pe
Pinterest
Follow EsteticaPremium on Youtube EsteticaPREMIUM pe
Youtube