Trebuie sa recunosc faptul ca atunci cand sunt in fata unei opere necunoscute, caut sa inteleg in primul rand daca si ce anume are de spus autorul, de multe ori si acesta necunoscut mie pana in clipa intalnirii cu opera. Adica nu atat stilistica, si nici limbajul nu ma intereseaza in primul rand, acestea sunt formularile unei sintaxe artistice implicite, la care cel care expune intr-o galerie serioasa a ajuns deja prin acumulari, rafinari si renuntari succesive, asadar ceea ce ma atrage si ma implica este prezenta unui continut nonverbal, dar sesizant, a unui stimmung personal reflectat de lucrarea ce-mi sta – enigmatica, inca, in fata, si care sa fie apt sa-mi deschida o cat de mica fanta a comunicarii cu artistul. Aceasta este si situatia in care ma aflu si eu, ca si dumneavostra, fata de desenele lui Raid.
Raid deseneaza, cum spune intr-un recent interviu, de cand se stie, si continua si acum, dupa studii academice, a o face din instinct si cu instinct, dar nu unul al senzualitatii, ci al cerebralitatii, unul care noteaza si comunica pulsiunile intime ale sufletului. Jurnal intim sau pagini de autoanaliza, practica de definire si de exorcizare a unei traume, angoase sau obsesii, desenele lui vorbesc nu doar despre sine ci despre o intreaga categorie umana.