Trebuie sa recunosc faptul ca atunci cand sunt in fata unei opere necunoscute, caut sa inteleg in primul rand daca si ce anume are de spus autorul, de multe ori si acesta necunoscut mie pana in clipa intalnirii cu opera. Adica nu atat stilistica, si nici limbajul nu ma intereseaza in primul rand, acestea sunt formularile unei sintaxe artistice implicite, la care cel care expune intr-o galerie serioasa a ajuns deja prin acumulari, rafinari si renuntari succesive, asadar ceea ce ma atrage si ma implica este prezenta unui continut nonverbal, dar sesizant, a unui stimmung personal reflectat de lucrarea ce-mi sta – enigmatica, inca, in fata, si care sa fie apt sa-mi deschida o cat de mica fanta a comunicarii cu artistul. Aceasta este si situatia in care ma aflu si eu, ca si dumneavostra, fata de desenele lui Raid.
Raid deseneaza, cum spune intr-un recent interviu, de cand se stie, si continua si acum, dupa studii academice, a o face din instinct si cu instinct, dar nu unul al senzualitatii, ci al cerebralitatii, unul care noteaza si comunica pulsiunile intime ale sufletului. Jurnal intim sau pagini de autoanaliza, practica de definire si de exorcizare a unei traume, angoase sau obsesii, desenele lui vorbesc nu doar despre sine ci despre o intreaga categorie umana.
Aceasta se refera la cei care, mult diferiti intre ei, precum Kafka sau Urmuz, sunt solidari in sentimentul marginalitatii, al solitudinii, al apasarii teribile de a fi intr-o lume ostila, aglomerata, suspicioasa, - remarcati faptul ca desenele sunt pline de ochi care privesc, de gauri care ameninta.
Este o lume coplesitor acaparanta, aglutinand vorace in spatiul babilonic al polisului membra disjecta provenite de la entitati umane dar si de la instrumente sau masinarii, intr-o hibridizare care vorbeste despre depersonalizare si reificare, despre metamorfozarea persoanei in cantitate disecabila si transformabila, la randu-i.
Fara indoiala ne aflam in prezenta unui ultim suprarealist, dar unul care priveste si reactioneaza la nivelul metaforei la realitatea exterioara, nu doar la pulsiunile interioare, sens in care tanarul Raid se alatura notabil sculptorului Neculai Paduraru, bantuit de angoase similare.
Suntem in fata alegoriei lumii bolnave de noi erezii, ca la Hyeronimus Bosh, evocat de stranietatea hibridizarilor, sau a lumii aflate deja in descompunere si recoagulare ca interegn pe o planeta a soarelui negru?
Sunt aceste desene o rezultanta a trairii intense a limitei umanului, ca suferinta de ordin existential a unei minti superioare, deplin constiente de abisul care ameninta umanitatea de cand aceasta pare ca si-a pierdut controlul asupra-si, totodata si constiinta de sine – din prea laxa si prea comod acceptata corectitudine?
Sunt intrebari care-si afla o ampla reflectare in compozitia de tip horror vacui a desenelor enigmatice, incitante, nelinistitoare, obsesive, insingurate, atat de adanc umane insa, semnate incifrat, misterios, RAID tocmai pentru ca ne privesc pe noi toti, multime anonima, deopotriva.”
Semnat: Doina Mandru