Deunazi, terminase de recitit, „Nunta in cer“, romanul lui Eliade. A fost ca si cum l-ar fi citit prima data. Avea un talent fantastic de a uita complet subiectul unui roman la scurt timp dupa ce dadea ultima pagina. Se intreba de ce nu i se intampla la fel si in cazul oamenilor, de ce nu putea sa uite la fel de usor povestea asta care-i macina visele. Caci, altfel, isi amintea si ce-a facut intr-o zi de joi, pe cand avea sase ani.
Toata viata ii era clara si ii placea sa o desfasoare adeseori, ca pe o rola de film, si sa o vizioneze chiar si cu spectatori. In fond, era regizorul amintirilor ei. Nu se temea ca nu va primi aplauzele publicului la final. De indata ce si-a spus asta in gand, i s-a strans inima si i s-a inclestat maxilarul. Pentru ca si acum, cand statea singura intr-un apartament micut din centrul capitalei, tot la lume se gandea. E ciudat ca pe cat de puternica parea celorlalti, pe atat de slaba se simtea in fata ei, cand isi arunca o privire in oglinda. Pana si ea-si spunea ca nu se recunoaste. Acum nu se putea vindeca de lume, de ceea ce credeau cei din jur, de ceea ce isi doreau de la ea.
